|
Home
Suche
auf Syfo
/Search Syfo Pages
Other Languages/
Otras Lenguas
Kontakt
Impressum
| |
Zamfir C. Arbure: Memorile unui anarhist din România
Despre nici o alta ţară europeană nu se ştie atât de puţin în privinţa mişcării
anarhiste şi anarho-sindicaliste cât se ştie despre România. Deşi învecinată la
sud cu Bulgaria unde mişcarea a atins una dintre cele mai extinse, mai numeroase
si mai durabile influenţe sociale de până atunci, (ca în final sa fie trecută în
ilegalitate şi distrusă de către dictatura naţionalistă şi mai apoi de către
comunişti), influenţa anarhismului a rămas întotdeauna redusă în România. Până
în prezent studiile arată că perioada 1907-1916 este aceea în care mişcarea
anarho-sindicalistă a atins cel mai înalt punct din dezvoltare aici. În special,
în centre industriale ca Ploieşti, Galaţi şi Brăila majoritatea muncitorilor s-a
organizat pe principii sindicale revoluţionare, a publicat reviste
anarho-sindicaliste si a dus lupte pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi
de muncă prin metode de acţiune directă. S-a dovedit că mai înainte au existat
încă din 1896 cercuri anarhiste explicite în oraşe ca Iaşi şi Bucureşti, cel mai
adesea parte din partidul social democrat. O imagine asupra naşterii
anarhismului românesc ne este oferită de viaţa şi memoriile lui Zamfir C. Arbure,
„Temniţa şi exil”.
Arbure, numit în anumite reviste şi lucrări şi Arbore, precum şi cunoscut sub
pseudonimul Ralli, s-a născut la 14 noiembrie 1848 în Cernăuţi (pe atunci
Austro-Ungaria, astăzi Ucraina) într-o familie înstărită. La vârsta de 17 ani
merge să studieze la Moscova, capitala Rusiei condusă despotic de ţar. După ce
fusese aproape apolitic până atunci, este arestat în urma unui atentat eşuat
asupra ţarului, împreună cu alţi studenţi după un raid masiv şi este închis în
temniţă. Acolo începe procesul politizării sale pe care el îl descrie în
memoriile sale alături de realitatea deprimantă a Rusiei ţariste şi onmiprezenţa
poliţiei secrete. Zamfir Arbure se alătură mişcării social-revoluţionare
narodnice care ducea o luptă armată neîncetată cu mari pierderi de vieţi
omeneşti împotriva regimului ţarist şi a guvernatorilor acestuia. Cunoaşte
personal pe Sergei Necaev şi puţin după aceea pe Alexander Herzen. Datorită
presiunilor urmăririi autorităţilor ruse Zamfir se mută în 1870 la Zurich şi
apoi la Geneva unde devine un colaborator activ al lui Michail Bakunin. Cunoaşte
personal şi cooperează cu Eliseé Reclus şi Peter Kropotkin. Ralli, cum este
numit în Geneva conduce o editură, publică şi distribuie scrieri
social-revoluţionare şi anarhiste. În 1875 apare primul număr din Rabotnik (Muncitorul),
prima publicaţie social-revoluţionară rusă în format de ziar. Printre alte
numeroase contribuţii scrie şi o carte despre comuna din Paris şi este de
asemenea activ în organizarea mişcării. Este membru al Internaţionalei Întâi,
susţinător al grupării anarhiste şi activează în Federaţia Jura. Împreună cu
anarhistul italian Errico Malatesta traduce în spaniolă o scrisoare a lui
Bakunin şi intenţionează să participe în 1874 alături de cel dintâi la revolta
spaniolă. Totuşi, acest lucru nu se întâmplă. Cu timpul, relaţia sa cu Bakunin
se răceşte. Pe de altă parte, legăturile sale cu Reclus nu vor înceta. Cu puţin
timp înainte de a muri în 1905, Reclus îl va vizita pe Arbore care se va fi
mutat în Bucureşti. După întoarcerea sa în Rusia ţaristă, se stabileşte în
Basarabia unde continuă să fie activ în mişcarea social-revoluţionară. Printre
altele încearcă să treacă peste graniţă în Rusia 100 de arme ascunse în cărţi cu
scopul de a susţine rezistenţa armată. În acelaşi timp preocuparea lui
principală este să lupte împotriva puternicului antisemitism şi naţionalism larg
răspândit în cadrul partidului social democrat şi chiar în rândul mişcării
muncitoreşti din România. La momentul respectiv situaţia unei Basarabii subiect
al jocului geopolitic dintre România şi Rusia era principala temă de discuţie în
societate. Până în 1812 Basarabia aparţinuse principatului Moldovei (şi astfel
României), apoi fusese anexată de către ruşi în 1917 şi din nou revenise la
România ca urmare a revoluţiei din Rusia. După cel de-al doilea război mondial,
în care România participă de partea naziştilor, Basarabia devine din nou parte a
Uniunii Sovietice.
Astăzi Basarabia este împărţită în Republica Moldova şi o parte din Ucraina.
Împotriva naţionalismului rus şi a intenţiilor anexioniste româneşti Arbure a
promovat ideea unei Basarabii independente de cele două state. Arbure
călătoreşte prin România şi astfel ajunge să ţină un discurs în septembrie 1914
în clubul muncitoresc din Bucureşti. În plus, publică un mare număr de articole
în diferite ziare socialiste. Pe lângă activitatea din cercurile socialiste şi
anarhiste, Arbure se face cunoscut prin studiul aprofundat al geografiei
Basarabiei, o pasiune pe care o împărtăşeşte şi Reclus. Lucrarea sa Dicţionar
geografic al Basarabiei apare în 1904 şi este cel dintâi studiu dedicat
geografiei basarabene. Are un fiu Dumitru şi două fiice, Ecaterina şi Nina.
Ecaterina Arbure se naşte în 1873 şi devine o figură proeminentă a mişcării
socialiste, şi apoi a partidului comunist român trecut în ilegalitate. La
ordinul lui Stalin este executată în 1937 la Tiraspol. Nina Arbure devine o
pictoriţă cunoscută.
Până la vârsta înaintată de 84 de ani Arbure şi-a păstrat convingerile
neschimbate. Astfel, va publica articole în revista „Viaţa Basarabiei” din
Chişinău până în 1932. Cu toate acestea, nu a putut să se împace cu ţara pe care
şi-a ales-o pentru exil, România. Şederea aici a fost prilejul unor astfel
consideraţii: „Oriunde îmi arunc în juru-mi privirea, nu vad decât putregai.
Bătrânii şi tinerii, oamenii din societatea cultă precum şi oamenii mulţimei
inculte, fierb deopotrivă, în acelaşi cazan, fără a-şi pune măcar chestiunea, ce
înseamnă viaţa lor în economia progresului general al omenirei? Trăind în
mijlocul societăţei române, eu unul n-am putut să mă contopesc cu această
societate. De aceea nici pe mine nimeni nu mă cunoaşte, nici eu nu cunosc pe
nimeni. Amici în România eu unul n-am şi n-am avut”. „Legături de prietenie cu
nimeni nu mă leagă” spune autorul în primul capitol din „Temniţă şi exil”. În
Basarabia şi Rusia existau un scop comun şi un spirit al schimbării pe care nu
le regăseşte aici. Aceste memorii care ajung până în 1881 (anul când îi este
acordată cetăţenia română) sunt menţionate de binecunoscutul istoric al
anarhismului Max Nettlau alături de o altă lucrare memorialistică intitulată „În
exil. Amintirile mele” în „Istoria anarhismului”. Nettlau însă critică ambele
volume, susţinând că acestea conţin o serie de inexactităţi. Despre ce
inexactităţi este vorba nu ni se precizează. Cel de-al doilea volum amintit al
lui Arbure descrie viaţa acestuia până în 1896. Astfel, celelalte activităţi
însemnate ale sale şi următoarele evenimente sociale, precum şi originea şi
dezvoltarea mişcării anarho-sindicaliste nu se găsesc acolo. Sunt încă multe
lucruri scrise de el şi despre el - şi despre această etapă a mişcării anarhiste
şi social-revoluţionare - care aşteaptă să fie (re)descoperite şi (re)publicate.
Nu este un demers facil. Aceasta deoarece dictaturile comuniste din România şi
Uniunea Sovietică i-au exilat numeroasele scrieri - mai puţin cele geografice –
în sertare bine încuiate. Şi în plus, numărul mare de grafii diferite ale
numelui şi ale pseudonimului său îngreunează investigaţia.
De asemenea, ne confruntăm cu fapte care par la o primă vedere contradictorii şi
care necesită o interpretare adecvată. De exemplu, se pare că Arbure era în 1920
membru al senatului României reprezentând Basarabia. Care sunt motivele ce au
stat la baza acestui fapt rămâne de cercetat. În orice caz, nu poate fi vorba de
naţionalism în cazul lui Arbure. Nimeni altul decât antisemitul, istoricul şi
liderul partidului naţional democrat de extremă dreaptă din anii 20 şi 30 ai
secolului trecut, Nicolae Iorga, a încercat să facă din Arbure un „pionier al
unirii Basarabiei cu România” deşi întreaga sa viaţă Arbure a susţinut cauza
unei Basarabii autonome. Astăzi, pe urmele acestei mistificări, Arbure este
considerat „naţionalist” pe site-ul Bibliotecii Româneşti de Internet,
www.biblior.net. În mod similar, fasciştii şi naţionaliştii de astăzi pretind
acelaşi lucru. Ei încearcă să îl treacă pe acest ferm internaţionalist socialist
în categoria naţionaliştilor în numele unui text laudativ dedicat regelui
României pe care aceştia i-l atribuie.
Îşi petrece ultimii ani din viaţă în Bucureşti. Acolo lucrează ca director al
biroului de statistică şi scrie pentru numeroase ziare, printre care şi unul
pentru copii şi tineret. Pe data de 2 aprilie 1933 se stinge din viaţă în
capitala României. Traducerea memoriilor sale „Temniţă şi exil” din limba română
în limba engleză este în lucru. O descriere biografică detaliată va fi inclusă.
Editura canadiană „blackcatpress” şi-a exprimat interesul pentru publicarea
acesteia. De asemenea, o republicare în limba română este în curs.
Maria Lidia & Martin Veith
Versiune in limba german aici
Versiune in limba engleza aici
| |
Seit_2007
Since 2007
|
